Candva, nu de mult, o oaza s-a ivit
Iar intr-o clipa a timpului, distrugerea s-a oprit,
A recunoscut Soarele magnifica Luna,
Iar Luna din plangerea ei s-a trezit.
Un zambet de la prea frumoasa Deliah a pornit
In cautarea sa spre Acel razboinic, numai ei menit,
Dar, asa cum oamenii gresesc, e posibil si pentru zambetul pornit ?
Razboinicul, departe e gasit, lupta in singuratati,
Sprijin si iubire, lipsa de ele, singuratate la infinit.
Cand zambetul l-a vazut, oare putut el sa gandeasca ?
Pentru Deliah sa aleaga ? Sa fie buna alegerea lui ?
Intre timpuri, Soarele si Luna vegheau, Hyperion asculta
Ale lor povete, de dragoste, vise, speranta, raboaie ale sulfetului,
Nu curand, viitorul celor doi se va incrucisa, dar mai departe,
Prea departe e de vazut, pe parcurs vom afla.
(Intre alte timpuri, razboinica Deliah si-a indeplinit toate misiunile
Iar Prea Inaltului Cer le-a inchinat, drept raspuns, extrem de curand
Iubirea isi va gasi.)
Zambetul a gasit, ateul e perfect, Deliah de iubire nu stia
Dar s-a preocupat, nimeni fiind candidat perfect.
Intorcandu-se si reintorcandu-se, zi de zi, noapte de noapte,
Zambetul tot indecis ramase.
Dar intr-o buna zi cu Soare, a cerut ajutor de la Luna
Ca Frumoasa Deliah in Bucuresti sa lupte...
Intr-o zi a lui Fierbinte Iulie, a 16 zi de Lupta,
Deliah si Ateul s-au intalnit.
Din trambite, Dragostea a rasunat, Zambetul pe amandoi ii uni,
Florile din Lume pentru ei vesti : "Multa fericire, mult noroc!"
Pasarile cerului cantara : "O iubire ca-n povesti"
Soarele si Luna din Ceruri Zambira.
Un viitor bun se anunta.
De prima intalnire, dragostea fu sfioasa, de de a doua intalnire, s-a decis !
Cei doi se iubesc ! Sunt puri, sinceri, doritori de Dragoste.
Desi pentru Deliah luptele nu s-au oprit, ea a continuat,
Distanta intre ei era, Nestapanitul Dor ii mistuia. . .
Ateul era tot mai mistuit.
Zambetul ardea, Dragostea il atingea, timpul trecea,
Zambetul ardea, Dragostea il atingea, timpul trecea,
Ce era intre cei doi, numai Soarele si Luna stiau.
Lupta celor doi impotriva Distantei si a Dorului sfasietor,
De continuat, a continuat, dar cum distanta raceste,
La ei se resimtea. Luptele, in sir indian, pentru cei doi se tineau,
Dar intotdeauna biruiau. Un greu se napastui asupra lor,
Moartea in cale le iesi,Fiinte dragi le lua, fara de ele greu va fi.
Dar cu Timpul nu doreste sa se opreasca ,
Doar inainte ca un cal sa porneasca,
Nici Iubitii nu puteau ramane in urma Timpului.
Trei ani au trecut, trei ani pamantesti
De cand Soarele si Luna le-au cladit,
A lor lume in care sa traiasca...
(In timpurile cele de sus, Soarele spre Luna se intrista:
"Ce ai patit iubitul meu ?" , mandra Luna intreba.
"Prevad negru in linia orizontului meu..."
"Dar iubire, e intunericul noptii, de la mine!" , incerca sa-l linisteasca Luna.
"Nu, nu, nu e asta... pentru ei prevad. Tare mi-e teama, tot ce le-am cladit,
De distrugere mi-e frica ca vor avea parte..." suspina magnificul Soare.
"Iubitul meu, un sarut pe nor de puf soseste spre tine,
Speranta de ti-o pierzi, de bine nu va fi!"
Acestea fiind spuse, suspinul Soarelui la urechile lui Hyperion ajunse.)
"Marete Soare! Hyperion sunt si te chem in palatul meu !"
"Prea bine voinicule, spre tine sosesc !" strigase Soarele dupa ce primi sarutul Lunii.
In mari si zari, peste ape si pamanturi, Soarele trecu, Luna ramasese de veghe.
In Ridicatul Astral, al lui Hyperion palat se intrezari.
Nici la usa nu batu, caci in vorba si porni.
"Ce doresti de vrui sa ma vezi ?", nervos, Soarele incepu si mai putin sa radieze.
"Dragul meu Soare, Tata, vazui ca mereu suspini, unde e durerea si de la cine ?"
Cuvinte de suflet, "Pentru Deliah si Ateul ei... Le-am cladit lumea lor... acum prevad negru Pentru ei...", inca o data , Soarele suspina.
Hyperion spre Pamant privi, stia ca Deliah sufera, Ateul asemenea, dar neintelegerile
Care erau ?
"Marete Tata, spre Pamant voi cobora, de acum inainte cu Deliah la sfat voi fii.
E Razboinica mea, cea mai buna dintre Raiboinicele mele.
Eu am trimis-o pe Pamant,
Eu am blestemat-o acolo. "
Fara alte cuvinte, Hyperion spre Pamant se indrepta,
Cerul lumina atat de tare...
"Fiule... Nu te indragosti iar.", plangea Soarele.
Spre Luna privirea isi intorsese.
"Iubita mea, al nostru baiat ... Si de el mi-e teama. Iar il va atinge Dragostea."
Din cealalta parte a cerului, Luna ii zambi, de inteles ii dadu:
"Totul va fi bine!".
In coborarea sa spre Pamant, Hyperion se opri si-si anuntase venirea.
Cerul ardea de Lumina,
Stelele erau inexistente, iar Frumoasa Deliah de la fereastra l-a simtit.
"Iubite Hyperion, rogu-te, pe Pamant m-ai trimis sa te slujesc...
Acum imi este peste puteri ...
"Hyperion langa ea sosi. Ea era Pamanteanca, iar sufletul plin de cicatrici.
Pe el l-a slavit, intr-un el s-a incredintat.
Ajutor negresit trebuia sa-i dea.
El era Astru Luminos, langa ea, pe Pamant.
Ea era un om. Dar cel mai luminos si puternic om.
Trebuia sa o faca sa inteleaga.
Domnul cel de sus, nu i-a dat mai mult decat ar putea duce.
Povete i-a lasat, dragostea a biciuit-o, de rau sa nu-i mai faca Deliei.
I-a lasat vorba ca va veni al sau slujitor si prieten, Ty, la ea sa o ajute.
Deliah i-a multumit, cu sufletul impacat, la razboi s-a pornit.
Loviturile sale erau mai dureroase, daunele erau mai urate,
Libertatea ei se apropia.
Intunericul il va birui !
Soarele si Luna, la ei se uitau. Totul a devenit incert.
Ei nu mai puteau salva sau strica,
Decat astepta, ca cei doi Iubiti sa decida.
Prin Hyperion si Ty, pe Deliah au incercat sa o sprijine.
Prin fiintele Pamantului au incercat sa o sustina.
Ateul o tot ranea, dar si el avea propriile rani.De Deliah sa fie cunoscute nu dorea.
Lumina disparea, era alimentata de speranta,
Speranta care se lasa asteptata.
Pana in prezent, lupta tot continua. Durerea persista, dar s-au alimentat cu indiferenta.
Doar asteptarea ca Timpul sa treaca, va aduce raspunsul.
Lumea cladita de Soare si Luna, va supravetui ?
