luni, decembrie 31, 2007

intrigă


ce oră matinală de a asculta muzică ... tocmai am auzit în disperare "You lost me, you lost me, you lost me !" ... God ! ce mă mai intrigă, culmea, nu la modul plăcut. Asta e mai grav.
Tipa, să nu folosim denumiri opace, striga în disperare ... Se simţea sigură pe ea să strige din răsputeri , dar nu să se elibereze, ci să dispereze ! God ! Again ? ! Nu mă mir că în cel mai scurt timp, va deveni (probabil!) noul hit al fetelor ... să-şi elimine frustrările ... sper să fie frustrări reale , Fetelor ... iar ajung să strig şi eu ?! ok, let do it !!! GOD !!!

Ohh... same you.

Continuitate în Mai


Desi miezul noptii a trecut, cerul tot senin a ramas. Se uita o stea la mine prin geam. Fara ea ... Cum as continua ? Nu e nimeni langa mine in noaptea grea. Ma trezesc mereu din gandire. Simt ca mi-am trimis sufletul alaturi de steaua asta draga. Temelia mea. Ma priveste bland si-mi trimite priviri calde, dar sunt reci in realitate. Si totusi, ma incalzesc si ma tin la plutire. Cat pot trai ca sa stiu cum va fi sufletul meu incontinuare si alaturi de ce alt suflet va fi ? Sau nu ?Incerc sa ma trezesc... Numai ea imi cheama privirile, imi mistuie dorul si setea de tandrete. Dar e doar o iluzie, asa cum e si Zburatorul si Hyperion. Fura suflete si le tine cu ea acolo sus, dar nu este o realitate, este doar imaginatie din lipsa implinirii sufletului...

Dintr-un vis de martie ...

Tacere. Visele se implinesc, cantand durerea unei zi pe sfarsite. Privirele se ridic din instinct spre ceruri, parca, cautand visarea urmatoarei zile. Culorile danseaza in fata ochilor, minunand si insufletind sufletul, dand speranta, facand atmosfera mai ludica. In departare, se simt cazand din ceruri stropi de ploaie blanda, revigorand pamantul sub apusul de soare, care se pregateste sa-si incheie procesul. Mangaind petalele unui trandafir alb, simt inviorarea naturii sub buricele degetelor mele, simt insufletirea rapida a naturii... Ma asez sa reflectez, iar si iar ... Lumina rosiatica si diafana a soarelui ma mangaie si ma imbina sa inchid ochii si sa visez, sa zbor departe cu visele mele, undeva unde nu pot fi stricate sau intrerupte, de nimeni, caci sunt doar eu cu ele. Sunt egoista. Vad si simt aceasta natura de sub briliantul apus de azi. Am venit sa vad cum sa continuu. Aici sau departe, orisiunde as fi, merg mai departe, caci, inca o data, mi se deschide o usa si simt cum inima mea prinde sperante noi sa continue. Dragostea m-a atins o data, oare e vesnica ? Iubesc cu adevarat, dar totusi nu. Oriunde as fi, cred ca natura imi va da mereu puterea de a ma ridica din nou, de a simti din nou, de a avea din nou speranta ca voi merge mai departe, fara sa ma atace VIATA. Adierea vantului mediteaza o data cu mine si incearca sa-mi caute raspunsurile pe care eu incerc sa le gasesc in interiorul meu. Desi stiu ca e imposibil asta, totusi, nu pot sa nu o las, nu pot sa nu las aceasta adiere sa caute pentru mine, caci am obosit si nu reusesc sa ma stabilizez corect cat trebuie, ca la urmatoarea lovitura sa pot sa fiu mai echilibrata si sa ma pot mentine fara sprijin exterior, ci doar eu cu mine. Lacrimile ma prind, dar nu ma simt slaba, doar doresc sa scot ceva greu din mine, iar cum nu pot extirpa, le scot cu apa limpede a ochilor care vad adancurile, care vad vazduhurile, care simt sentimentele, care aud miscarile. Ochii imi sunt cei mai apropiati de inima, lucrand impreuna. Nu ma voi lasa vreodata sa cedez, desi uneori, "a ceda" inseamna a castiga sau a merge mai departe. Un tanar vant se apropie tiptil de mine, precaut ca sa nu ating sau lovesc, astfel, pierzandu-ma. Nu am mai vazut un asemenea spirit al vantului . Calm, bland, intelegator de la o asemenea departare. Alaturi de el, nu mi-am dat seama de felul in care multe alte spirite ale vantului se apropie in acelasi fel de mine, ca si cum ar forma un tot de inaltimea mea care incearca sa fie langa mine. Seara aceasta e speciala. Miresmele o fac asa si in acelasi timp prevestesc aceasta seara ... Incerc, cat timp incearca si vantul sa se apropie de mine, incerc sa realizez daca am gresit ceva sau sunt pe cale sa gresesc. Incep sa ma simt mai puternica, asemenea stejarilor din spatele meu care imi dau protectie. Ma simt ciudat, dar puterea creste in mine si totusi nu stiu de unde. Cred ca acest fel de a ma simti puternica, e o reactie impotriva vietii. Vantul ajunge din ce in ce mai aproape, il pot simti cu ma priveste si incearca sa se materializeze pentru a putea sa fie cu mine. Imi amintesc cum tresareau crinii cei reci la respiratia mea fierbinte, iar apa limpede a lacului vibra in tacerea apusului, parand ca se transforma in ... In nimic. Ce as putea salva acum ? Ce am salvat acum ? Nu gasesc, nu descopar. Nu doresc sa caut. 1,2,3,4,5 ... Imi rasuna un dans in minte. Nu am partener, vantul inca nu a reusit sa se materializeze. Imi trimite priviri calde ca sa inteleg sa mai astept, caci nu se va mai scurge timpul. Imposibil ! Timpul tot se scurge. Ma uit la stejari: frunzele nu se misca. Ma uit la nori : s-au oprit ! Ca o lumina purtata de vant, ma ridic si ascult un vechi sunet... Un instrument canta dintr-un frunzis al padurii... Drumul e simplu, caci e indicat de o poteca de petale. " Cand au aparut ?! " Fata mi se lumineaza puternic din departare. Harpa m-a chemat. Coardele sunt framantate de o persoana invizibila, care mi-a cedat locul cand am pasit pe stratul de flori. Pasii ma poarta usor spre Ea. Ochii percep radiatia aurie transmisa de Ea. Ma asez pe un mic butuc, dar suficient de inalt si rezistent ca sa ma tina. Mainile mi se indreapta cu precizie spre corzi, iar degetele incep sa le mangaie cu sentiment de dominatie, dar ferm si incet, ca un slow-motion...

Noaptea II

Picioarele mi le simt uşoare şi calde, deparcă ar pluti. Dau să întorc capul, să întreb Apariţia de senzaţie, dar el îmi răspunde dinaintea : “Pentru că chiar pluteşti. Nu te uita la mine. Mai avem puţin. “
“Dar unde mergem ? “ întreb în gândul meu.
“O să ştii după întuneric.” Îmi răspunde Apariţia bland, dându-mi o senzaţie de calm.
Din senin îmi aduc aminte de Căţel, dar îmi dau seama că picioarele mele se mişcă ca şi cum ar merge, dar nu ating nimic dedesubt: “Cum e posibil?”
“Ai rămas cu impresia că încă mai mergi. Poţi să “mergi” mai departe dacă vrei, dar poţi şi să nu mai mimezi mersul. Doar să nu-mi dai drumul la mână ! Aaa… şi Căţelul …”
“Unde e ?! Ce ai făcut cu el ? “ strig eu la Apariţie, dar simt că nu mai pot întoarce capul, ca şi cum un zid mă blochează.
“E chiar la picioarele tale. Apleacă-te ca să-l mângâi, dar să ştii că doarme şi faţă de tine e liniştit.” îmi şopteşte Apariţia în ureche uşor, strângându-mă uşor de mână.
Imediat la îndemn mă aplec şi îl simt pe Căţel ghemuit şi dormind lângă picioarele mele, plutind deasemenea.
Căutând legătura dintre mine şi Apariţie, îmi dădusem seama că nu avea cum să fie aşa ceva. În primul rand, aceea persoană la care mă gândeam nu avea cum să fie AICI, iar în al doilea rând, cu siguranţă, IMAGINAŢIA mea îmi juca feste. Gândind aceste lucruri nu îmi dădeam seama că Apariţia îmi urmărea gândurile şi nici nu-i aşteptam vocea şoptită în ureche: “Aici te înşeli. Viaţa nu e cum o crezi. Pentru că gândeşti aşa, vom face o oprire. “
Zicând asta, mă trage de mână, oprindu-mi plutirea, apoi îmi întinde mâna în partea dreaptă, unde simt ceva dur. Îmi dă drumul la mână şi mă lasă să cercetez duritatea aceea care îmi dădea fiori care intrau prin buricul degetelor, străbătându-mi întreg corpul, terminându-se în vârfurile degetelor de la picioare. “E lemn – îmi zic eu – decoraţiile îmi sunt cunoscute, stil Victorian, datează din 1923… “
“Da, vezi că-ţi aminteşti ? “ aud vocea Apariţiei şi simt un surâs uşor din partea lui.
Caut mânerul … îl găsesc. Aveam senzaţia că e exact în locul unde l-am lăsat – “Când l-am lăsat?!” mă mir eu însămi de întrebare.
Apăs clanţa. Uşa se dechide cu un scârţiit uşor, dar dur în aparenţă. Un aer cald mă învăluie, mă ademeneşte înăuntru, mă atrage, mă aspiră către neant.
O melodie frumoasă, limpede, uşoară pluteşte în aer. „E o harpă“.
“Cum să nu o recunoşti ?” îmi aruncă Apariţia usturător.
Simţindu-mă jignită, înaintez în cameră şi observ că întunericul devine lumină. Chiar în faţa mea, la doi metri, într-o lumină aurie, cu raze calde, şedea în măiestria ei, Harpa. Lângă dânsa stătea cuminţel scăunaşul. Într-un suflet, alerg până la ei. Simt o dorinţă interioară care mă copleseşte. Doresc să o ating. Doresc să-i frământ corzile cu degetele, să le fac să vibreze la atingere, să genereze sunetul, ca să mă învălui în el şi să fim unul, să simt că zbor printre adierile lui. Ceva mă împiedică. Uitasem că Apariţia încă mă mai ţine de mână.
„Vrei să o atingi ? Ai să ARZI ! E prea sacră pentru sufletul tău ! TU eşti prea prigănită pentru atingerea ei. Nu te las !”
Auzind asta ... o furie interioară mă face să fiu plină de ură, împotriva celui care îmi interzice să-mi ating propriul suflet !
Un sunet se ridică din direcţia ei. E calm, e uşor, liniştitor... mă calmează.

Noaptea I

Mă uit în jur şi observ cu stupizenie că noaptea tocmai şi-a pus amprenta pe oraş. Ridic ochii la cer iar în drumul lor, privesc cum adie vântul, răsfirând frunzele şi părul meu. Miroase a căldură, a vară, a linişte. Liniştea dinaintea furtunii. E doar o presimţire. Căţelul meu mă trage de pantalon să-l urmez. Îmi cobor privirea şi îi deosebesc ochii sticloşi în întuneric, strălucindu-i de la o rază de lumină care luceşte în depărtare. Îl ignor şi îmi ridic din nou privirea la cer. Mă atrage cerul. Stelele strălucesc mai puternic noaptea asta. Prevestesc ceva.
În acelaşi timp, vântul îmi trimite o adiere caldă drept in faţă, făcându-mă să mă uit la persoana din faţa mea. A apărut din senin. O privesc, aştept o mişcare. Caut o reacţie. Nimic.
Aştept. Tot nimic. I-am recunoscut profilul. Dar de ce nu se mişcă ? Am senzaţia de urmărire. Întorc capul să văd dacă mai este şi altcineva.
Nimeni. Mă simt eliberată de o povară. Căţelul stă lângă picioarele mele, lipit de ele. Este calm, nu tremură, nu dă semne de frică. Îmi îndrept privirea către persoana din faţa mea.
Nu mai e !
Întorc capul în toate părţile nemişcându-mă, căutând apariţia care tocmai a dispărut. Nici o deosebire în întuneric în jurul meu. Mulţi m-au lăudat cu o vedere de uliu, dar acum nu e nimic, nu văd unde ar putea să se ascundă, nu văd nici o deosebire.
Mă uit la căţel. Mirată ,observ că s-a întors pe spate şi stă cu burta sus ca să-l mângâi. Un surâs uşor îmi apare în colţul drept al buzelor. Când dau să mă aplec ca să mă joc cu el, simt o prezenţă în spatele meu. Nu mă opresc din coborâre, dar totuşi am stat câteva secunde nemişcată. Mă aplec şi mai mult şi încep să mă joc cu Căţelul. Prezenţa o simt şi mai aplecată peste mine. Nu-I dau atenţie, o ignor. O simt că se mişcă în spatele meu. Nu mă întorc, mă joc cu Căţelul în continuare.
O mână îmi atinge umărul. Mă trage uşor spre ea. Nu reacţionez. Atunci, simt respiraţia Apariţiei în ureche şoptindu-mi: “Urmează-mă !”. Vocea îmi dă fiori pe şira spinării.
Dau să întorc capul, dar aceaşi mână îmi atinge faţa, şoptindu-mi cu o voce speriată acum : “Nu mă privi ! Toate la timpul lor. Da-mi mâna ta. “
Neştiind ce să fac, îmi rotesc ochii în toate părţile sperând să prind ceva cu colţul lor. Lăsându-mă bătută, îi intind mâna. Simt cum îmi ia mâna, în mâna lui fierbinte şi mă trage uşor , el mergând în spatele meu, îndemnându-mă să merg.
Cât timp sau drum am mers nu-mi pot da seama. Tot ce-mi amintesc e doar că întunericul devenea din ce în ce mai dens. Tot drumul, Apariţia a mers în spatele meu, ţinându-mă de mână şi îndemnându-mă pe un drum anume ştiut de ea. Din când în când, mă oprea şi-mi şoptea să urc, cobor sau ocolesc ceea ce aveam în faţă.
Singura frază vorbită ca şi cum ar fi avut grijă de mine a fost când întunericul a devenit atât de dens încât puteai să-l simţi cu mâna ca fiind ceva extrem de moale şi pufos ca o mătase neagră. Am auzit nişte forfote în jurul meu, iar o rază mică de lumină începuse să se facă din ce în ce mai mare şi era aţintită către pieptul meu, exact între sâni. Atunci Apariţia strigă din răsputeri, vocea lui pătrunzând întunericul: “Nu o ATINGE ! Este în paza mea ! O duc la Ei. “
Imediat, lumina puternică scăzu în intensitate, iar cel sau ce o provocase şopti ceva într-o limbă pe care nu o înţelesesem. Apariţia mă strângea şi mai tare de mână, dându-mi de înţeles să-mi continuu drumul.

Din trecutul lui Iunie 2007


Chiar începem...


9 iunie 2007... dupa miezul noptii, in apropiere de 01:00...


Atat de rece este atingerea, atat de calculata si dura. Ce am gresit nu pot uita, dar nu pot trai mereu cu aceeasi greseala. Se uita o stea la mine, mai devreme, erai tu ? Doua lumanari aprinse, una langa cealalta, paralele, dar totusi la o distanta. Una mai slaba, care este a mea, cealalta care lumineaza mai puternic, care a lui. Ganduri reci, dure, adevarate sau fictiune ? Cum le pot denumi ? E noapte si sunt singura. As vrea sa plec acum, cat am o perioada in care simt ca sunt copil si nu voi fii suprimata de viata, dar tocmai in perioada asta potrivita, tocmai acum nu se poate. Faza e ca se poate cand se vrea sa se poata, viata decide, dar as fi vrut sa am mai multa putere sa-i schimb cursul, dar nu am momentan sau poate nu am suficient curaj ? Cand viata deja ma va suprima, nu voi mai putea elibera copilul pur din mine pentru ca va fi prea greu pentru el si nu vreau sa-l dobor sau omor si tocmai atunci se va putea, dar voi fii pandita de viata. Simt ca nu e nimic intre noi, decat o usa, un prag. Dar asta e doar un vis, caci intre noi sunt 2 ore, iar acum cand e paralel cu mine - asa simt si banuiesc, dar nu am siguranta - e mult mai mult si sunt mult mai multe. Lucruri pe care nu le stiu, de origine necunoscuta si nu stiu sa reactionez sau ce sa fac. M-am uitat dupa tine, scumpa mea ardere in cer de noapte, esti departe si tu. Dar esti luminoasa. Sunt din categoria celora care noaptea le este un sfetnic bun. Ca si muzica. Dar si atingerea. Cele doua lumini date de lumanari au inceput sa arda si sa fie la fel de intense. As vrea sa delirez, reusesc oare ?Viata e destinata ? Destin e , dar e destinata ? Pot sa mi-o fac eu sau o accept asa cum vine ?Ma simt cum mi se stinge lumina din mine, e noapte, e intuneric, e doborata, dar la prima adiere a soarelui se va reaprinde iar si va fi iar puternica, pana ce noaptea va veni iar, dar , pentru ce se stinge si reaprinde ? Are cineva nevoie de ea ? E cineva pe lumea asta care sa aiba nevoie de lumina mea sau de ajutorul ei ? Prin gandurile mele vin persoane ... Mihai, Gabi, Vero, mama, pisicutele alea mici care simt o mangaiere cu frica, dar incearca sa realizeze adevarata mangaiere care le o ofer fara sa le mai fie frica. Prin slabiciuni si puteri, momente bune si rele, viata incepe cu fiecare rasarit de soare, iar si iar, repetandu-se la infinit, fiind un cerc. Dar cercul nu poate fi rupt, e divin, e intreg, nu are capat, nu are inceput. Asa suntem si noi pentru altii, murind, noi dam altora mai departe sa continue, iar ei mai departe, niciodata nu va fi o ruptura. Intotdeauna, oricata singurate am simti sau am crede ca avem, intotdeauna o usa se va deschide, indiferent ca e tarziu sau devreme pentru noi, se va deschide, si raza de soare va face pe urmatorul sa ne continue, in propriul sau suflet. E ... 01:00. Un semn daca as putea sa-i dau ... dar nu pot face legatura. Nu stiu ce face, il simt pe teren strain, necunoscut, nu stiu cum e acolo la el, ce face ... cu posibilitatea de a ma repeta, ceea ce si fac.
Noapte buna !