Noaptea II

Picioarele mi le simt uşoare şi calde, deparcă ar pluti. Dau să întorc capul, să întreb Apariţia de senzaţie, dar el îmi răspunde dinaintea : “Pentru că chiar pluteşti. Nu te uita la mine. Mai avem puţin. “
“Dar unde mergem ? “ întreb în gândul meu.
“O să ştii după întuneric.” Îmi răspunde Apariţia bland, dându-mi o senzaţie de calm.
Din senin îmi aduc aminte de Căţel, dar îmi dau seama că picioarele mele se mişcă ca şi cum ar merge, dar nu ating nimic dedesubt: “Cum e posibil?”
“Ai rămas cu impresia că încă mai mergi. Poţi să “mergi” mai departe dacă vrei, dar poţi şi să nu mai mimezi mersul. Doar să nu-mi dai drumul la mână ! Aaa… şi Căţelul …”
“Unde e ?! Ce ai făcut cu el ? “ strig eu la Apariţie, dar simt că nu mai pot întoarce capul, ca şi cum un zid mă blochează.
“E chiar la picioarele tale. Apleacă-te ca să-l mângâi, dar să ştii că doarme şi faţă de tine e liniştit.” îmi şopteşte Apariţia în ureche uşor, strângându-mă uşor de mână.
Imediat la îndemn mă aplec şi îl simt pe Căţel ghemuit şi dormind lângă picioarele mele, plutind deasemenea.
Căutând legătura dintre mine şi Apariţie, îmi dădusem seama că nu avea cum să fie aşa ceva. În primul rand, aceea persoană la care mă gândeam nu avea cum să fie AICI, iar în al doilea rând, cu siguranţă, IMAGINAŢIA mea îmi juca feste. Gândind aceste lucruri nu îmi dădeam seama că Apariţia îmi urmărea gândurile şi nici nu-i aşteptam vocea şoptită în ureche: “Aici te înşeli. Viaţa nu e cum o crezi. Pentru că gândeşti aşa, vom face o oprire. “
Zicând asta, mă trage de mână, oprindu-mi plutirea, apoi îmi întinde mâna în partea dreaptă, unde simt ceva dur. Îmi dă drumul la mână şi mă lasă să cercetez duritatea aceea care îmi dădea fiori care intrau prin buricul degetelor, străbătându-mi întreg corpul, terminându-se în vârfurile degetelor de la picioare. “E lemn – îmi zic eu – decoraţiile îmi sunt cunoscute, stil Victorian, datează din 1923… “
“Da, vezi că-ţi aminteşti ? “ aud vocea Apariţiei şi simt un surâs uşor din partea lui.
Caut mânerul … îl găsesc. Aveam senzaţia că e exact în locul unde l-am lăsat – “Când l-am lăsat?!” mă mir eu însămi de întrebare.
Apăs clanţa. Uşa se dechide cu un scârţiit uşor, dar dur în aparenţă. Un aer cald mă învăluie, mă ademeneşte înăuntru, mă atrage, mă aspiră către neant.
O melodie frumoasă, limpede, uşoară pluteşte în aer. „E o harpă“.
“Cum să nu o recunoşti ?” îmi aruncă Apariţia usturător.
Simţindu-mă jignită, înaintez în cameră şi observ că întunericul devine lumină. Chiar în faţa mea, la doi metri, într-o lumină aurie, cu raze calde, şedea în măiestria ei, Harpa. Lângă dânsa stătea cuminţel scăunaşul. Într-un suflet, alerg până la ei. Simt o dorinţă interioară care mă copleseşte. Doresc să o ating. Doresc să-i frământ corzile cu degetele, să le fac să vibreze la atingere, să genereze sunetul, ca să mă învălui în el şi să fim unul, să simt că zbor printre adierile lui. Ceva mă împiedică. Uitasem că Apariţia încă mă mai ţine de mână.
„Vrei să o atingi ? Ai să ARZI ! E prea sacră pentru sufletul tău ! TU eşti prea prigănită pentru atingerea ei. Nu te las !”
Auzind asta ... o furie interioară mă face să fiu plină de ură, împotriva celui care îmi interzice să-mi ating propriul suflet !
Un sunet se ridică din direcţia ei. E calm, e uşor, liniştitor... mă calmează.