Noaptea I

Mă uit în jur şi observ cu stupizenie că noaptea tocmai şi-a pus amprenta pe oraş. Ridic ochii la cer iar în drumul lor, privesc cum adie vântul, răsfirând frunzele şi părul meu. Miroase a căldură, a vară, a linişte. Liniştea dinaintea furtunii. E doar o presimţire. Căţelul meu mă trage de pantalon să-l urmez. Îmi cobor privirea şi îi deosebesc ochii sticloşi în întuneric, strălucindu-i de la o rază de lumină care luceşte în depărtare. Îl ignor şi îmi ridic din nou privirea la cer. Mă atrage cerul. Stelele strălucesc mai puternic noaptea asta. Prevestesc ceva.
În acelaşi timp, vântul îmi trimite o adiere caldă drept in faţă, făcându-mă să mă uit la persoana din faţa mea. A apărut din senin. O privesc, aştept o mişcare. Caut o reacţie. Nimic.
Aştept. Tot nimic. I-am recunoscut profilul. Dar de ce nu se mişcă ? Am senzaţia de urmărire. Întorc capul să văd dacă mai este şi altcineva.
Nimeni. Mă simt eliberată de o povară. Căţelul stă lângă picioarele mele, lipit de ele. Este calm, nu tremură, nu dă semne de frică. Îmi îndrept privirea către persoana din faţa mea.
Nu mai e !
Întorc capul în toate părţile nemişcându-mă, căutând apariţia care tocmai a dispărut. Nici o deosebire în întuneric în jurul meu. Mulţi m-au lăudat cu o vedere de uliu, dar acum nu e nimic, nu văd unde ar putea să se ascundă, nu văd nici o deosebire.
Mă uit la căţel. Mirată ,observ că s-a întors pe spate şi stă cu burta sus ca să-l mângâi. Un surâs uşor îmi apare în colţul drept al buzelor. Când dau să mă aplec ca să mă joc cu el, simt o prezenţă în spatele meu. Nu mă opresc din coborâre, dar totuşi am stat câteva secunde nemişcată. Mă aplec şi mai mult şi încep să mă joc cu Căţelul. Prezenţa o simt şi mai aplecată peste mine. Nu-I dau atenţie, o ignor. O simt că se mişcă în spatele meu. Nu mă întorc, mă joc cu Căţelul în continuare.
O mână îmi atinge umărul. Mă trage uşor spre ea. Nu reacţionez. Atunci, simt respiraţia Apariţiei în ureche şoptindu-mi: “Urmează-mă !”. Vocea îmi dă fiori pe şira spinării.
Dau să întorc capul, dar aceaşi mână îmi atinge faţa, şoptindu-mi cu o voce speriată acum : “Nu mă privi ! Toate la timpul lor. Da-mi mâna ta. “
Neştiind ce să fac, îmi rotesc ochii în toate părţile sperând să prind ceva cu colţul lor. Lăsându-mă bătută, îi intind mâna. Simt cum îmi ia mâna, în mâna lui fierbinte şi mă trage uşor , el mergând în spatele meu, îndemnându-mă să merg.
Cât timp sau drum am mers nu-mi pot da seama. Tot ce-mi amintesc e doar că întunericul devenea din ce în ce mai dens. Tot drumul, Apariţia a mers în spatele meu, ţinându-mă de mână şi îndemnându-mă pe un drum anume ştiut de ea. Din când în când, mă oprea şi-mi şoptea să urc, cobor sau ocolesc ceea ce aveam în faţă.
Singura frază vorbită ca şi cum ar fi avut grijă de mine a fost când întunericul a devenit atât de dens încât puteai să-l simţi cu mâna ca fiind ceva extrem de moale şi pufos ca o mătase neagră. Am auzit nişte forfote în jurul meu, iar o rază mică de lumină începuse să se facă din ce în ce mai mare şi era aţintită către pieptul meu, exact între sâni. Atunci Apariţia strigă din răsputeri, vocea lui pătrunzând întunericul: “Nu o ATINGE ! Este în paza mea ! O duc la Ei. “
Imediat, lumina puternică scăzu în intensitate, iar cel sau ce o provocase şopti ceva într-o limbă pe care nu o înţelesesem. Apariţia mă strângea şi mai tare de mână, dându-mi de înţeles să-mi continuu drumul.